“Oricât de mult s-ar avânta fericirea noastră spre stele și spre soare, cu oricâtă beautitudine ne-am înălța mâinile, la un moment dat fericirea și visul se destramă, sfârșitul fiind mereu același: deplângem ceea ce am pierdut. Este foarte greu să fii om! Să vrei să mergi mereu mână în mână cu cineva, dar să rămâi mereu singur fiindcă așa o cer legile imuabile. Să te lupți o viață întreagă, să jubilezi, să suferi și pînă la urmă să rămâi doar cu cântecul rândunicii:” Cât de departe este ce-al meu a fost odată!” Nicio rândunică nu-ți readuce ceea ce ai pierdut, deși aceasta continuă să cânte întocmai ca odinioară. Viața merge înainte, tot înainte, până ajungem să ne jelească și pe noi o gură iubită: “Cât de departe este ce-al meu a fost odată!” “
E.M.Remarque
sufletdefluture.wordpress.com 